Bodogănelile mele de azi, partea a 2-a

Into each life some rain must fall
But too much too much has fallen in mine
...
But someday the sun will shine
Some folks can loose the blues in their hearts
But when I think of you, another shower starts
Into each life some rain must fall
But too much has fallen in mine
Into each and every life some rain has got to fall, but too much of that stuff has fallen into mine
And into each heart, some tears gotta fall, but I know that some day the sun is bound to shine
Into each life, some rain must fall, but too much has fallen in mine...

(The Ink Blots, Into each life some rain must fall, ce părți am vrut eu :/)

Citind,
http://www.totalg.ro/gay2gay/hetero-despre-prieten-gay#comments
ce prietenii grozavi pe capul unora. Recunosc cu invidie.

Ei bine, la mine, înca mai ploua acum oarecum. Am zis și eu la trei tipe c-oi fi, c-oi păți, scurt pe doi, că îmi plac tipii.
Răspunsuri (concentrate):

1. Doamne, doamne, ai văzut ce scrie în Biblie? Cum se poate una ca asta, o să mă rog pentru tine...
2. Bănuiam, nu te judec...
   
   Peste câteva luni, după ce mi-am pierdut virginitatea - Doamne, dar zău, nu știu cum poți să faci așa ceva, eu n-aș putea să fac asta cu cineva la care nu țin, m-as simți ca o târfă. Chiar așa de disperat ești? Așa de mult vrei să faci asta? Până când?
3. Da, okay. E prima dată când sunt pusă într-o situație de genul ăsta. Dar să nu te aștepți că o să te încurajez. Că doar nu concordă cu principiile mele.

Încurajator. Ar trebui să fac o listă și cu tipii cu care am fost, de dragul completitudinii și pentru a avea un document de referință după care să-mi plâng de milă mai eficient. Că altfel, nu pot enunța suficient de clar de ce sug pula atât de tare.
Deci, without further ado:

1. În vara, 2008, într-o zi de iunie, dimineața. Mă întâlnesc cu un tip pe care îl cunoscusem pe mIRC cu o seară înainte. Nici prea prea nici foarte foarte. Credeam eu. Pe scurt, surpzinzător de nașpa. Cunoscut în urma acelei zile, "fatidice", (mă fac să râd), sub ID-ul de "pițiponcul." (cu punct). Și pe scurt, mergem la el, într-un apartament închiriat pe lângă Romană. Întunecos, ușor îmbâcsit, cu o canapea maro, și un aparat de aer condiționat de un plastic anormal de alb care făcea un zgomot neplăcut și cu un laptop care zănăgnea neîncetat muzică electro/techno, shit. El era foarte interesat. Am încercat poppers. Inhibițiile, nu că aș fi avut chiar cu tonele, s-au evaporat la fel ca și mirosul ăla volatil, alcoolic (sau așa țin minte). Și ne sărutăm, și îi sug pula. O avea mare, țin minte asta.
   În mod amuzant, eu cu aparatul meu dentar în gura... ce să comentez, cu încăputul mai greu, deci clar nu sunt size-queen. Oricum, deep-throating e total exclus. Reflexul de a vomita ar fi prea puternic.
   Și mă dezbracă (îmi amintesc că în mod amuzant am rămas în șosete, ca într-un film porno făcut de amatori sau de americani - nu știu de ce leg asta de americani, pur si simplu o fac). Hmm, și ne futem. De fapt mă fute. În toate pozitiile aiurea. Parcă mergeam la toaletă. Continuu, și surpinzător excrementul mergea în ambele direcții. Într-adevar îngrijorător. Știu și că orice erecție aș mai fi avut, s-a dus pe apa Dâmboviței purtată de crivățul climatizorului aluia idiot. Și pe urmă, a terminat într-un gemăt lung.
   Și, activ ce era (doamne, doamne ce mă enervează oamenii ăia), nu mă ajută câtuși de puțin să termin. În mod amuzant, tot m-am masturbat până la urmă, la care întrebarea cheie - de ce a trebuit să merg până în Romană ca să mă masturbez când acasă, în pat lângă un pachet de șervețele e atât de comod? M-am simțit la fel de virgin când am ieșit pe ușa insului.
   
   
2. Vara lui 2008, numărul 2. Cunoscut mai dubios, vorbind pe mIRC despre bloguri gay. Când aflu că are unul. Mă rog, poveste lungă, rezumând, mă car cu metroul în celălalt capăt al orașului și "beau o bere". A dracului bere, a durat până la 12. Spre sfârșit, sub pretextul că n-a sărutat un tip cu aparat niciodată, începe treaba. Și, a naibii treabă, să vezi drăcie, nici nu i s-a supt pula de un tip cu aparat vreodată. Îmi placea până când a trecut la anal. Moment în care, a încetat să fie distractiv, el întrebându-mă dacă am ceva, sunt normal, ce-i cu mine, de nu-mi place cum mi-o trage fără preludiu, fără nimica. Și culmea ridichilor de lună, s-a și oprit. Tare. Nici măcar n-am avut un orgasm până la urmă. Lame. Foarte lame.
   
   
3. Vara lui 2008, take 3. În formă maximă înainte de clasa a 12-a. Clar. La al treilea am fost eu activul, mergând pe principiul, cât de mult trebuie să mi-o iau până învăț ceva. Drept pentru care zis și făcut, găsit una bucată pasiv. Cumpăr eu prezervative, lubrifiant, merg, evident tot jumate de oraș, că na, altfel nu se poate și ajung.
   Evident că era mai scund :/ Și după o oră de tatonări, îl întreb scurt "bun, ce anume aștepți?" Și începem. Întrebare cheie, de ce nu fac unii oameni duș mai des? Ca el de exemplu? Oricum în cele din urmă n-a contat, că tocmai avea un "accident" (a se citi, a trebuit să se cace când îl futeam în cur, pur și simplu) și l-am expediat la toaletă și am terminat prin a-l fute în cadă. Așa de chestie. Nu prea distractiv până la urmă. Cada e tare și nașpa. Paturile sunt mai bune. Dar, de data asta, who's the man, am avut un orgasm. Dar pe de-altă parte, când mi-am tras-o cu un morcov (și da, chiar am făcut asta la un moment dat, într-o zi în care prietena mea mi-a dat un prezervativ pe care îl primise cu o revistă pentru adolescente... și am făcut asta în baie, chez moi, cu ai mei acasă. Am fost discret.) a fost mai distractiv. În altă ordine de idei și când m-am masturbat, cu mâna stângă, dreaptă tot a fost mai mișto. Of, tu, soartă crudă, exclam eu în frustrare.
   
   
4. Ei bine, 4 e cu noroc. Sau ceva de genul ăsta. Aici, în noiembrie, am avut primul prieten pe bune. Dar... ca întotdeauna există dar-uri. Nu, nu daruri. (Observație interesantă, iată că Marius a intrat pe messenger, și bineînțeles că are la avatar o poză cu prietena lui. Oh da.). Și cum spuneam, ăsta nu-mi prea plăcea fizic (da, evident că era mai scund decât mine...) dar avea o personalitate care părea okay (la început..., sau poate că eram destul de deschis la compromisuri). Ne-am despărțit, sau mai bine zis, n-am mai putut să fiu cu el (începuse să mă calce pe nervi cu romantismul prost-înțeles). Orișicât, sexul a fost bun. Chiar a fost bun. Dar tot n-am avut un orgasm doar din sex anal. Și ar fi fost de enșpe mii de ori mai tare dacă era altă personalitate în acel corp. Oh well. Dar futea bine. Însă era enervant :))
   
   
5. Și acum, recent, am mai încercat eu ceva dar n-a prea mers treaba. Cu un tip care mă voia pe post de fuck-buddy (dar avea cam 30 de ani). Și era mai înalt ca mine. Wow. Plus că stătea destul de aproape de mine. În retrospectivă poate că n-a fost cea mai bună idee să nu-l cunosc, mă puteam vedea - subiectul 3, analiză, punctul 1, limită când x tinde la infinit din..., demonstrați că șirul de integrale e convergent... și pe urmă, după ce oboseam și voiam să mă relaxez, aș fi trecut pe la el pentru una mică (partidă, nu obiectul muncii, de ăla n-am cum să știu). Ce bine sună acum.
   Dar l-am preferat pe pămpălăul intelectual. Cu care nici n-o să iasă, vreodată nimic. Nu mă înțelege greșit, îmi plac oamenii deștepți (dacă Marius n-ar fi fost inteligent spre exemplu, n-ar fi fost nici pe departe atât de atrăgător), dar... o mică... minusculă... problemă...
   Neuronii ăia în plus, ar face bine să-și înnoade axonii în forma unei pule și să trecem la treabă. Ar fi un plus dacă au teci de mielină. Pentru protecție suplimentară. Geez, unii oameni...
   Morala poveștii, e totuși important să ceri și poza înainte de a lua hotărâri. Și mă întreb, cum e asta o noutate?

Și acum mă gândesc la Marius. Minunat. Tocmai și-a schimbat avatar-ul. Nu mai e în poză cu tipa aia (nu că ar fi cu mult mai încurajator așa).

Ce tare e când...

Tocmai realizezi că ești în postura unui bou. Așa că îmi voi permite să-mi exprim frustrările sexualo-sentimentale în cele ce urmează.

Problemele mele existențiale de astăzi:

1. Nu m-am masturbat astăzi. Ceea ce e chiar surprinzător. Când ai multe teme la fizică, studiul forței de frecare e ultima chestie de care ai chef.
2. E inutil să vorbesc atâta cu Marius, colegul meu de clasă de care îmi place mult. Nu numai atât, dar am realizat ca simt ceva pentru el la ora de religie... ce târfă ironică e providența (cu p mic, pentru că suge). Nu numai că e cu cuplat cu o tipă, e și ușor homofob. Tare. Dar asta nu mă împiedică să mi-l doresc (și nu doar pentru sex :( Și cel mai tare e că prietena mea "cea mai bună" e mai rece decât de obicei, dându-mi de înțeles că e din cauza mea că-l prefer pe Marius ei... Ghici ce, da, îl prefer, nu ți-am zis că vreau să mă culc cu el și să am o discuție inteligentă despre tratatele de Paris la încheierea Primului Razboi Mondial? Tu, ar trebui să mă ajuți să înțeleg că n-am ce face și să mă încurajezi puțin dacă nimic altceva...
3. De ce tipul cu care "încerc" să mă combin, cică, așa din sictir. Sunt chiar ridicol, și trist. M-am întâlnit dumincă cu un pămpălău. Duminica trecută. Cu o freză ilară și niște urechi clăpăuge mare purtând niște pantofi plictisitori cu botul pătrat, murdari de noroi și având un pulover alb peste un tricou alb (genius...). Și pe care-l intimidasem în așa hal, că mai mult mă auzeam pe mine vorbind... Of... Și mă rog, a fost nasolă toată seara și nici n-am avut un futai de consolare :)) Deși sincer, n-ar fi fost chiar de consolare. O singură chestie utilă de la el, am văzut filmul Shortbus. Foarte tare. Și am realizat că, întocmai ca una dintre personajele principale, eu n-am avut niciodată un orgasm (doar din sex anal <- ceea ce trebuie studiat... la momentul potrivit).
4. La dracu, să mă ia dracu, mă simt urât. Nici măcar nașpa. Mă întreb dacă m-aș fute pe mine însumi (probabil că da totuși din pura curiozitate). Trebuie să mai slăbesc :/ și să-mi iau niște haine mai ineresante. Păcat ca sunt nemulțumit de tot.
5. Dana, Dana, câtă dreptate ai avut. Da, vreau, daca se poate, un tip mare, 1,80+ (eu n-am decat 1,75), cu păr creț, lat în umeri și care e mișto în general. Eventual să nu gândească. Și să facă ce spun. Zău, sex toys with built-in A.I. suck. Măcar să sugă cu tehnică.
6. AAAhhh... la dracu Marius, am un nod în stomac doar gândindu-mă la tine.
7. Hotărât lucru, nu mă mai văd cu tipul ăla de dumincă mâine. Fuck that. N-am chef pentru că nu a fost, este sau va fi nici o atracție între noi.
8. ... am 8ișpe ani...?
9. Da, chiar trebuia să imi iau un vibrator de ziua mea. Sincer.

În altă ordine de idei mă intrigă niște integrale. Una definită cu ln și sin... Dubioasă. Oare Marius ar știi s-o facă? Nu, nu cred, m-ar întreba pe mine.

Dar a reușit să facă problema aialaltă de combinatorică cu numerele prime care n-aveam idee cum se face. Inteligent. Păcat că nu poate să rezolve și problemele mele.

Oricum...

Iar simt fluturași în stomac. Sau mai bine zis stomacuri, că fiind bou am patru (de fapt tehnic vorbind, boii au doar un stomac, doar că e compartimentat în patru).

După liceu

În mod cert merg la facultate. Dar aici e chestiunea.
Am destui colegi care încearcă să meargă în străinatate (de obicei Marea Britanie sau Statele Unite). În Statele Unite e nevoie de SAT-uri care sunt o serie de examene de dat, mai mult sau mai puțin plăcute. Sunt cu mult mai simple decât BACul dar timpul de lucru nu e decât de o oră. Pentru Marea Britanie nu trebuie nimic. Decât recomandarea, aplicația (eventual interviu, la Oxford sau Cambridge) și răspunsul (și gen peste 8,5 la BAC). Și desigur banii. Banii s-ar rezolva printr-un credit la guvernul britanic. Un credit pe termen lung care acoperă școlarizarea.
În schimb, întreținerea este altă chestiune. Dacă parinții nu au bani, o slujbă cu normă redusă e absolut necesară. Dar angajat ca ceva nesemnificativ în principiu... casier la supermarket?

Oricum, dacă nu vrei așa ceva, trebuie ca părinții să aibă bani (sau să iei un credit pe termen lung din țară sau diverse). Ideea e că trebuie bani.

Problema mea e că deși am zis că prefer să merg în facultate în Romania, am zis-0 din 2 mari motive (ai mei erau cam împotrivă și în altă ordine de idei, mi-a fost oarecum teamă - trebuia să dau examene, și o dată ajuns acolo, să și muncesc ca cine știe ce ca să pot să-mi termin cursurile). Acum, eu până termin facultatea vreau să termin de învățat și germana (știu engleza momentan și lucrez pe franceza - dau BACul la franceză scris și o să dau și DALFul) - în principiu ca să am mai multe oportunități (și de fapt ar fi super să pot citi Nietzche în germană). Oricum ăsta e un proiect, și ca ăsta mai am multe, stagii de vară, un program Erasmus în Franța etc. Pe de-altă parte, eu chiar am de gând să învăț în facultate, nu s-o frec (decât la propriu, și doar atunci când vreau).

Chiar și gândindu-mă la toate lucrurile astea, tot sunt încă oarecum neîmpăcat. E ca un fel de regret cu care mă tem c-o să rămân. Mă aștept să fiu nevoit să emigrez la un moment dat oricum (vreau să am o familie, gen soț și copii cândva). Dar astea nu sunt decât preziceri imprecise în zațul unei cești de cafea.
Lucrul de care mi-e cu adevărat teamă e că o să regret. Și nu prea pot să spun celebra replică a lui Edith Piaf Je ne regrette rien dacă nu e adevărată.

Balonul de 18 ani pare să mă fixeze acum, și eu vreau să scurtez post-ul ăsta care îmi displace. Îmi displace să mă gândesc că am ratat o ocazie. Îmi place să mă gândesc că am luat decizia corectă și posibilitatea ca asta să nu fie adevărat, legat de ceva destul de important... viitorul meu... e destul de neliniștitoare.

Dar pe de-altă parte, părinții mei n-au banii să mă trimită acolo și eu să nu mă stresez cu banii deloc, să mă ocup și doar să învăț și să-mi văd de treabă (cât de bine poți realmente să studiezi dacă trebuie sa te duci și la slujbă, cu normă redusă cum o fi?).
Deși, departe de părinții mei, aș putea să am o relație normală cu cineva, fără să mă ascund după pretexte ca să ies din casă, aș fi mai mult sau mai puțin liber.

Mă întristează bifurcația de care simt că am trecut. Încă mă gândesc că dacă chiar aș vrea, aș putea să mă duc din anul 2 de facultate. Dar pe de-altă parte, mai bine fac un masterat așa...
Opțiunile...

S-ar putea să fiu nevoit să trăiesc cu conștiința că într-adevăr am ratat o șansă poate mai bună. Dar asta nu înseamnă că treubie să mă descurajez. Sunt atâtea oportunități în facultate (diplome care pot fi recunoscute pe piața muncii franceză de exemplu sau burse de diferite feluri, stagii la companii importante...).
Dar măcar sa iau BACul și să intru la facultate.

E chiar ridicol de unde am plecat, de la o colegă, o prietenă care pleacă la Oxford (comenta că nu o întrebaseră chestii imposibile) care m-a sunat să mă felicite de ziua mea. Dar cu ea am o relație complicată de afecțiune, de antipatie, de diverse...). Nu știu.
Am uneori impresia că se crede mult mai deșteaptă decât mine. Și nu am spus inteligentă, deșteaptă - nativă nu cultivată neapărat. E complicat. Și pentru moment nu vreau să vorbesc despre asta.

Ce ceas oribil am putut să primesc de la colegii mei de clasă. De fapt de la colega care l-a ales. De cocalar și nu alta. Înfiorător. Am râs cu maică-mea toată ziua de cadou. Și da știu că e un cadou, dar mi se pare ridicol de proastă ideea să iei un ceas de ceva gen 30 de lei...
Preferam să primesc banii într-un plic.

Măcar așa puteam să strâng pentru un vibrator (asta am pus-o aici așa pentru valoarea de șoc - ha, uite ce vrea și nesătulul ăsta). Dar e ușor cam rece ca persoană monitorul meu. Măcar mă ascultă. Să-i dau și o napolitană joe (mi-au rămas de la școală).

Continuând monologul despre școală, observ că sunt încă invidios pe unii din colegii mei care pleacă în altă țară deși degenerez în irațional. Mă deranjează pe de-o parte ideea că unii dintre ei, și știu ce nulități sunt unii dintre ei, vor avea scris licență Manchester University iar eu voi avea scris pe licență Institutul Politehnic București. Și deși ei o vor termina abia luând examenele iar eu voi termina printre primii, când cineva ar întreba Ce facultate ai urmat?, difernțele mai sus enunțate se estompează și reiese că ce chestie grozavă a făcut tipul ăla studiind (în sfertul de zi liber (dacă și ăla) și punând chestii în pungi toată facultatea) în afară.

Mă rog, te faci cunoscut mai degrabă prin proiectele la care participi. Văzând și făcând. Mă irit/consum degeaba. E amuzant că acum spre exemplu mă gândeam la Julien Sorel din Roșu și Negru de Stendhal și de cum spunea profesoara de română că el spune că e îl duce mintea și că nu există nici un motiv pentru care el să nu acceadă la păturile superioare ale societății, nobilimea pariziană a secolului al 19-lea. De fapt, citind cartea acum și eu (în franceză e chiar mai interesantă) n-am dat peste așa ceva încă, dar oricum - ideea rămâne. Chiar dacă el parvine, chiar dacă o distruge pe Madame de Rênal care îl iubește cu înfrigurare, esențialul rămâne - De ce nu și eu? Eu cu ce sunt mai prejos decât un statut social, o familie, o viață frumoasă?

Adevărul este că nu sunt mai prejos pentru că am ambiția, dacă nimic altceva. Dar, am pornit de suficient de sus. Nu m-am născut într-un colț primitiv al Africii sau sub un regim totalitar brutal. Și asta îmi dă dreptul, pe care nu l-am câștigat în vreun fel, e al meu prin naștere - deci nemeritat, să îmi revendic șansa la o viață bună, nu în înalta societate dar înconjurat de oameni inteligenți, de oameni la care țin, de oameni care țin la mine și de tot ce mi-aș putea dori fără să fiu extravagant.
Dacă mă nășteam în Africa sau în România de dinainte de '89 sau în China în timpul Marelui Pas Înainte, Revoluția Culturală, situația ar fi fost alta. N-aș fi putut accede la ceea ce aș merita. N-aș fi avut nici măcar dreptul să visez. Situația e la fel și în lumea contemporană.

Era mai bine dacă mă nășteam în Marea Britanie să zicem într-o familie destul de bogată sau în Statele Unite în casa unei familii de elită. Dar, în același timp, România e mai bine decât Gaza. Aș fi putut să fiu unul dintre victimile conflictului israelo-palestinian acum, să nici nu apuc să-mi încep viața. Și de fapt, asta e marea crimă a războaielor, sau a inegalității, răpirea șanselor.

De-asta m-ar îngrozi ideea ca una dintre ele să-mi fi scăpat printre degete. Dar sunt atâtea altele. Am ajuns (sau mai bine zic, conjunctura m-a pus) pe o treaptă a scării sociale a lumii în care vor fi mereu oportunități. Păcat că unii sunt constrânși să n-aibă șansele mele sau ale altora. Bănuiesc că așa ar trebui să fiu umil. Sigur, asta ar fi cam singura concluzie "logică". Ce lume stranie și irațională. Nu înțeleg cum pot exista oameni care nu gândesc la fel despre asta.
Explicația ar fi un soi de cerc vicios (oamenii care n-au timp să gândească n-au timpul pentru că sunt obligați să facă altceva, pentru a se înreține, ceva epuizant). Dar ca să aibă timpul, ar trebui să se întrețină altfel, dar societatea e făcută în așa fel încât să existe oameni care fac toate muncile de la cele mai primitive sau degradante la cele mai elevate.

Deci ca totul să fie în regulă trebuie ca cineva să se ocupe de genul ăla de sarcini (eventual mașini lucrătoare). Și atunci ar rămânde de văzut dacă autorii SF ar avea dreptate. Sau, poate pur și simplu specia noastră nu este construită pentru pace și echitate. Mai avem de evoluat.
Cu toții. Păcat că voi fi mort. Aș fi curios să văd ce se întâmplă până la final, e ca și când prind doar un fragment din serial și îl întreb pe cel de lângă mine de acțiunea până acum dar referitor la cea care urmează ar trebui să fie complet prezisă (fizic, chimic, etc.) dacă cineva ar avea toate datele existente despre tot. Cunoscund condițiile inițiale și principiile, se pot prezice condițiile finale și se pot da valori funcției în punctul dorit.
Păcat ca aceste informații nu vor putea fi niciodată posedate. Iată bariera transcedentală a Marelui Anonim al lui Blaga. Am înțeles în final exact ce vrea să spună. Dar nu sunt o persoană religioasă nici măcar spirituală. Ceea ce este clar este că bariera între particular și absolut este de ordin superior, insurmontabilă.

Cum spuneam, să văd ce fac la BAC.

Și uite-așa sunt adult

Da, știu că am mințit că scriu mai des. Foarte urât din partea mea. Dar, mă tem că acum e timpul pentru o ediție nouă a emisiunii ”Știri din viața unui...„. În episodul de astăzi, imaginează-ți un fundal colorat, ieftin, fiind de fapt un cadru luat de aproape al unor experimente de chimie din gimnaziu. Ca o supă de culori de plastelină care încep să se clarifice să-mi formeze imaginea (ca în filmul franțuzesc, avangardist pe care l-am văzut acum un an).

Azi, sunt la granița dintre adolescență și maturitate, cel puțin granița formală. O sărbătoresc aruncând câte o privire la bomboanele Ferrero Rocher (preferatele mele) și asigurandu-mă că am notat bine numărul de telefon al pizzeriei de unde voi comanda mâine de dimineață la ora 9 „haleala”. Nimic interesant, ușor enervant aș putea spune că de ziua mea, să vorbesc cu portarul ca să ies din scoală dupa pizza, cu dirigul să îi fac praf ora cu colegii, să-i conving să nu chiulească după ora de sport... Lucruri mărunte care reușesc să mă frece, ca și când aș fi făină de măcinat pe o moară de țară, încet dar sigur totul se transformă în pulbere (apocalipsa continuă a materiei specifică simbolismului bacovian, având ca element declanșator focul, care nu purifică ci prelungește agonia - defect profesional...). Încep să nu mai fiu atent. Mă gândesc la cadouri și la proiectul de dimineață, să găsesc un doritor pentru niscaiva sex duminică de dimineață, dar trebuie programat. Și de altfel nu, duminică e un concurs și trebuie să particip. Ar rămâne sâmbătă, dar merg cu ai mei la Carul cu bere, deci eventual de dimineață, dar n-aș prea putea justifica absența de acasa necesară unei partide de sex decente. Nu, deci nici sâmbătă. Eventual vineri, dar atunci am programat meditația la fizică și nu pot s-o contramandez după ce am confirmat-o (mă uit la balonul cu heliu pe care scrie un 18 mare în mov și un roz mai închis pe care l-am primit de la prietena mea cea mai bună marți).
Deci e clar, considerând situația dată, e imposibil să îmi îndeplinesc hatârul, pofta sau disperarea. Depinde de unghiul din care privesc lucrurile.

Mă pierd câteva minute, decid că ar fi interesant ca tipul să aibă dreaduri blonde ca insul din metrou de azi. Balonul ălă e cu siguranță simpatic. Se uită la mine de sus (ca un balon ce e) și pare că mă ceartă. Din cauza micilor variațiuni ale curenților de aer din casă dă și din cap dintr-o parte în alta.

Ceea ce mă intrigă este că nu simt nici un fel de nimic. Decât un suprem siktir (da, se scrie cu k, cu c s-ar citi sidgtir sau ceva de genul). Mă întreb dacă e cu adevărat terapeutic să-mi scriu nimicurile. Prea mult timp de reflexie dăunează sănătății mentale - asta e și concluzia amuzantă a lui Voltaire în Candide. Mai degrabă mă ocup cu creșterea livezii mele de portocali, cu truda zilnică acolo, pentru nevoile primare (hrană, apă, acoperiș deasupra capului și procreere). Amuzant e că nici măcar pe astea primare nu le pot satisface. Curios că pot totuși progresa la altele ca de exemplu (aș vrea să știu cum demonstrez că integrală definită de la 1 la a din f(x)dx, unde f(x) = 1 / ((1+ x^2)^2) este mai mică decât 1 / 4, oricare ar fi a real).

O să fiu adult. Incredibil. Știu că totul o să rămână neschimbat la început, viața e o funcție continuă, dar vreau sa vad ce se întâmplă în afara vecinătății în care mă aflu. Tot ce știu e că prima parte a intervalului, școala o să se termine cu clasa a 12-a anul ăsta. Pe urmă facultatea, dar întotdeauna am privit-o ca pe altceva, altă Mărie cu-aceeași pălărie. Da, proverbul de dinainte e modificat dar cred ca e mai expresiv așa.

De fapt, de-asta mă și chinui atâta pentru toată chestia de mâine. E ultimul an...
Sau, poate pentru că poftesc pizza. Sau mai bine, prietena mea cea mai buna, poftind pizza, vrea să aduc la școală. Îmi place ultima variană. Mă exonerează de responsabilitate.

Se foiesc ai mei în pat, într-un mod cu totul nonsexual. Pur și simplu nu poate tata să doarmă cred. Ultima dată când m-am foit eu în pat, m-am masturbat sub plapumă gândindu-mă la un coleg cu care venisem spre casă. Măcar el era sportiv, spre deosebire de unii dintre foștii mei parteneri. Surprinzător, sau nu, fiind mai stresat să nu nimeresc plapuma și să mă prefac că dorm dacă intră maica-mea, am fost complet dezamăgit de acel orgasm. Plus că m-am murdărit tot degeaba. Pentru un așa orgasm slăbuț mai bine mergeam în baie și nimeream în chiuvetă.
Dacă mă gândesc, prefer chiuveta și nu vasul de toaletă pentru că chiuveta are o oglină deasupra, deci mă pot vedea, lucru mai mult sau mai puțin interesant.
Mai interesant e că deasupra toaletei, pe faianța gri deschis spre bleu (dintr-o temă albastru marin, gri deschis, culorile unei plaje pietroase, nu nisipoase) sunt urme de mâini. Cineva se sprijină de plăcile alea și eu stau în picioare doar când urinez. Și nu mă sprijin cu mâinile de faianță. În legătura cu asta, am descoperit acum un an de fapt, că e mult mai eficient să pun mâna pe penis când fac pipi. Așa pot direcționa jetul. Învățasem asta când eram mic, dar n-o mai faceam la un moment dat ca să nu mă spăl pe mâini la ieșirea din baie.

Să mă culc zice maică-mea. Bună idee. Decât că nu mi-e somn. Și n-am cu cine.
Ador să dramatizez.

Cum?

Cum totul are un început, găsesc de cuviința să scriu unul aici, pe blogul meu, micuțul meu colțișor din Univers. De fapt, dacă mă gândesc propriu zis la locul meu și al gândurilor mele în Univers (care poate nu e infinit dar cu siguranță e foarte foarte mare), mă cuprinde deznădejdea.

Dar, nu vreau să fiu cuprins de tristețe de la bun început deși asta m-a îndemnat printre altele să încep să îmi scriu gândurile. Singurătatea mai exact. Dar nu, nu e genul ăla de singurătate, că m-a părăsit cineva, că n-am pe nimeni cu care să fac sex, nu.

Singurătatea în sensul modern al cuvântului, în sensul în care e ea exploatată, studiată, disecată în toate marile opere de artă moderne, de la cărți, teatru și sfârșind prin muzica contemporană (am fost chiar uimit să constat numărul de cântece despre singurătate pe iPod). Singurătatea cu sens de stare de o mai mare amploare decât ceva localizat (uneori tratabil cu "remedii" topice).

Oricum, începutul nu e așa. Decât prin faptul ca eu mă înscriu în categoria de singur, pentru că mă tem că nu pot să fiu sincer în totalitate spunându-le părinților mei unele lucruri (cum ar fi că nu cred în Dumnezeu pentru începu) sau că prieteni adevărați nu cred că am, și da, întâplător, nu sunt "cuplat".

Ideea nu e nicidecum să mă plâng de viață că să vezi, ce de căcat e. Deși s-ar putea să sun așa.

Începutul ideei de a-mi scrie gândurile a apărut cu prietenul meu (să nu spunem iubit, pentru că nu l-am iubit cu adevărat deși mi-aș fi dorit asta), în momentul în care îi explicam ca de fapt nu am fost cinstit cu el și că nu l-am iubit cu adevărat. L-am lovit din plin. Și l-am lovit cu nepăsare. Și cu lașitate.

Am început să-i explic că de fapt, totul a pornit când m-au văzut părinții cu el, venind spre casă (doar mergând normal) și m-au prins că nu am recunoscut. Atunci, ei firește intrigați au început să îmi pună un șir enorm de întrebări seci. Cât de bine mi-a părut ca le-am făcut față. Îmbrodisem o minciună suficient de plauzibilă.

Dar, atunci, pe măsură ce mă pregăteam de confruntare, având și "time-out" la mine în cameră, am constatat că de fapt nu mi-era frică să-l pierd. De fapt nu prea îmi păsa atât de mult dacă îl pot pierde sau nu.

Și aici e o problemă. Cum, dacă spun că-l iubesc nu sunt măcar zdruncinat că s-ar putea să nu ne mai vedem, după ce m-a îmbrățișat cu atâtă tandrețe și căldură? În fine, știam deja de mai mult timp că nu am sentimente prea puternice pentru el, dar mă așteptam măcar la ceva.

Oricum, am fost laș și i-am spus doar că atunci am realizat că nu-l iubesc (așa ca în telenovele, deși asta e evident o prostie, să realizezi așa brusc, să te loveasca în moalele capului că nu iubești pe cineva după ce cu o zi înainte bagatelizai cu atâta ușurință verbul a iubi). Știam de fapt fix cauzele pentru care atașamentul inițial pe care l-am simțit nu a dus nicăieri. Dar mi-a fost rușine să i le spun. Elaborez altă dată.

Suficient e că atunci el mi-a spus "nu pot să cred că unii oameni nu se cunosc pe ei înșiși" sau ceva similar. M-a amuzat replica aia (deși nu era chiar un moment amuzant și eu nu sunt atât de vulgar încât să încep să râd la o despărțire). Am reținut-o și am schițat un zâmbet în interior pe undeva.

Dar atunci a fost momentul. Pentru că, ieri, de revelion, pe care l-am petrecut singur cu ai mei (și fiind clar că indiferet câte articole de tip How to get kissed on New Year's Eve citeam de pe site-uri de comedie, n-o să se întâmple) m-am gândit că poate chiar nu mă cunosc pe mine însumi.

Ceea ce ar fi cu adevărat îngrijorător. Încerc să admit aici chestii care poate nu le-aș admite altfel, să vedem. Oricum, articolul de pe Wikipedia, Blogs, spunea că blogurile astea au un efect terapeutic. Rămâne de văzut.

Încerc să testez ipoteza și aș aprecia daca vii și tu cu mine, într-un halat de laborant (sau cercetător, cu un bisturiu enorm și foarte ascuțit în mână) să disecăm. Aș aprecia dacă scrii concluziile experimentale în rubrica comentarii. Trebuie să compilez cât mai repede datele. :D

Doar un mic test.

Ceea ce și este.