Dar, nu vreau să fiu cuprins de tristețe de la bun început deși asta m-a îndemnat printre altele să încep să îmi scriu gândurile. Singurătatea mai exact. Dar nu, nu e genul ăla de singurătate, că m-a părăsit cineva, că n-am pe nimeni cu care să fac sex, nu.
Singurătatea în sensul modern al cuvântului, în sensul în care e ea exploatată, studiată, disecată în toate marile opere de artă moderne, de la cărți, teatru și sfârșind prin muzica contemporană (am fost chiar uimit să constat numărul de cântece despre singurătate pe iPod). Singurătatea cu sens de stare de o mai mare amploare decât ceva localizat (uneori tratabil cu "remedii" topice).
Oricum, începutul nu e așa. Decât prin faptul ca eu mă înscriu în categoria de singur, pentru că mă tem că nu pot să fiu sincer în totalitate spunându-le părinților mei unele lucruri (cum ar fi că nu cred în Dumnezeu pentru începu) sau că prieteni adevărați nu cred că am, și da, întâplător, nu sunt "cuplat".
Ideea nu e nicidecum să mă plâng de viață că să vezi, ce de căcat e. Deși s-ar putea să sun așa.
Începutul ideei de a-mi scrie gândurile a apărut cu prietenul meu (să nu spunem iubit, pentru că nu l-am iubit cu adevărat deși mi-aș fi dorit asta), în momentul în care îi explicam ca de fapt nu am fost cinstit cu el și că nu l-am iubit cu adevărat. L-am lovit din plin. Și l-am lovit cu nepăsare. Și cu lașitate.
Am început să-i explic că de fapt, totul a pornit când m-au văzut părinții cu el, venind spre casă (doar mergând normal) și m-au prins că nu am recunoscut. Atunci, ei firește intrigați au început să îmi pună un șir enorm de întrebări seci. Cât de bine mi-a părut ca le-am făcut față. Îmbrodisem o minciună suficient de plauzibilă.
Dar, atunci, pe măsură ce mă pregăteam de confruntare, având și "time-out" la mine în cameră, am constatat că de fapt nu mi-era frică să-l pierd. De fapt nu prea îmi păsa atât de mult dacă îl pot pierde sau nu.
Și aici e o problemă. Cum, dacă spun că-l iubesc nu sunt măcar zdruncinat că s-ar putea să nu ne mai vedem, după ce m-a îmbrățișat cu atâtă tandrețe și căldură? În fine, știam deja de mai mult timp că nu am sentimente prea puternice pentru el, dar mă așteptam măcar la ceva.
Oricum, am fost laș și i-am spus doar că atunci am realizat că nu-l iubesc (așa ca în telenovele, deși asta e evident o prostie, să realizezi așa brusc, să te loveasca în moalele capului că nu iubești pe cineva după ce cu o zi înainte bagatelizai cu atâta ușurință verbul a iubi). Știam de fapt fix cauzele pentru care atașamentul inițial pe care l-am simțit nu a dus nicăieri. Dar mi-a fost rușine să i le spun. Elaborez altă dată.
Suficient e că atunci el mi-a spus "nu pot să cred că unii oameni nu se cunosc pe ei înșiși" sau ceva similar. M-a amuzat replica aia (deși nu era chiar un moment amuzant și eu nu sunt atât de vulgar încât să încep să râd la o despărțire). Am reținut-o și am schițat un zâmbet în interior pe undeva.
Dar atunci a fost momentul. Pentru că, ieri, de revelion, pe care l-am petrecut singur cu ai mei (și fiind clar că indiferet câte articole de tip How to get kissed on New Year's Eve citeam de pe site-uri de comedie, n-o să se întâmple) m-am gândit că poate chiar nu mă cunosc pe mine însumi.
Ceea ce ar fi cu adevărat îngrijorător. Încerc să admit aici chestii care poate nu le-aș admite altfel, să vedem. Oricum, articolul de pe Wikipedia, Blogs, spunea că blogurile astea au un efect terapeutic. Rămâne de văzut.
Încerc să testez ipoteza și aș aprecia daca vii și tu cu mine, într-un halat de laborant (sau cercetător, cu un bisturiu enorm și foarte ascuțit în mână) să disecăm. Aș aprecia dacă scrii concluziile experimentale în rubrica comentarii. Trebuie să compilez cât mai repede datele. :D
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire