După liceu

În mod cert merg la facultate. Dar aici e chestiunea.
Am destui colegi care încearcă să meargă în străinatate (de obicei Marea Britanie sau Statele Unite). În Statele Unite e nevoie de SAT-uri care sunt o serie de examene de dat, mai mult sau mai puțin plăcute. Sunt cu mult mai simple decât BACul dar timpul de lucru nu e decât de o oră. Pentru Marea Britanie nu trebuie nimic. Decât recomandarea, aplicația (eventual interviu, la Oxford sau Cambridge) și răspunsul (și gen peste 8,5 la BAC). Și desigur banii. Banii s-ar rezolva printr-un credit la guvernul britanic. Un credit pe termen lung care acoperă școlarizarea.
În schimb, întreținerea este altă chestiune. Dacă parinții nu au bani, o slujbă cu normă redusă e absolut necesară. Dar angajat ca ceva nesemnificativ în principiu... casier la supermarket?

Oricum, dacă nu vrei așa ceva, trebuie ca părinții să aibă bani (sau să iei un credit pe termen lung din țară sau diverse). Ideea e că trebuie bani.

Problema mea e că deși am zis că prefer să merg în facultate în Romania, am zis-0 din 2 mari motive (ai mei erau cam împotrivă și în altă ordine de idei, mi-a fost oarecum teamă - trebuia să dau examene, și o dată ajuns acolo, să și muncesc ca cine știe ce ca să pot să-mi termin cursurile). Acum, eu până termin facultatea vreau să termin de învățat și germana (știu engleza momentan și lucrez pe franceza - dau BACul la franceză scris și o să dau și DALFul) - în principiu ca să am mai multe oportunități (și de fapt ar fi super să pot citi Nietzche în germană). Oricum ăsta e un proiect, și ca ăsta mai am multe, stagii de vară, un program Erasmus în Franța etc. Pe de-altă parte, eu chiar am de gând să învăț în facultate, nu s-o frec (decât la propriu, și doar atunci când vreau).

Chiar și gândindu-mă la toate lucrurile astea, tot sunt încă oarecum neîmpăcat. E ca un fel de regret cu care mă tem c-o să rămân. Mă aștept să fiu nevoit să emigrez la un moment dat oricum (vreau să am o familie, gen soț și copii cândva). Dar astea nu sunt decât preziceri imprecise în zațul unei cești de cafea.
Lucrul de care mi-e cu adevărat teamă e că o să regret. Și nu prea pot să spun celebra replică a lui Edith Piaf Je ne regrette rien dacă nu e adevărată.

Balonul de 18 ani pare să mă fixeze acum, și eu vreau să scurtez post-ul ăsta care îmi displace. Îmi displace să mă gândesc că am ratat o ocazie. Îmi place să mă gândesc că am luat decizia corectă și posibilitatea ca asta să nu fie adevărat, legat de ceva destul de important... viitorul meu... e destul de neliniștitoare.

Dar pe de-altă parte, părinții mei n-au banii să mă trimită acolo și eu să nu mă stresez cu banii deloc, să mă ocup și doar să învăț și să-mi văd de treabă (cât de bine poți realmente să studiezi dacă trebuie sa te duci și la slujbă, cu normă redusă cum o fi?).
Deși, departe de părinții mei, aș putea să am o relație normală cu cineva, fără să mă ascund după pretexte ca să ies din casă, aș fi mai mult sau mai puțin liber.

Mă întristează bifurcația de care simt că am trecut. Încă mă gândesc că dacă chiar aș vrea, aș putea să mă duc din anul 2 de facultate. Dar pe de-altă parte, mai bine fac un masterat așa...
Opțiunile...

S-ar putea să fiu nevoit să trăiesc cu conștiința că într-adevăr am ratat o șansă poate mai bună. Dar asta nu înseamnă că treubie să mă descurajez. Sunt atâtea oportunități în facultate (diplome care pot fi recunoscute pe piața muncii franceză de exemplu sau burse de diferite feluri, stagii la companii importante...).
Dar măcar sa iau BACul și să intru la facultate.

E chiar ridicol de unde am plecat, de la o colegă, o prietenă care pleacă la Oxford (comenta că nu o întrebaseră chestii imposibile) care m-a sunat să mă felicite de ziua mea. Dar cu ea am o relație complicată de afecțiune, de antipatie, de diverse...). Nu știu.
Am uneori impresia că se crede mult mai deșteaptă decât mine. Și nu am spus inteligentă, deșteaptă - nativă nu cultivată neapărat. E complicat. Și pentru moment nu vreau să vorbesc despre asta.

Ce ceas oribil am putut să primesc de la colegii mei de clasă. De fapt de la colega care l-a ales. De cocalar și nu alta. Înfiorător. Am râs cu maică-mea toată ziua de cadou. Și da știu că e un cadou, dar mi se pare ridicol de proastă ideea să iei un ceas de ceva gen 30 de lei...
Preferam să primesc banii într-un plic.

Măcar așa puteam să strâng pentru un vibrator (asta am pus-o aici așa pentru valoarea de șoc - ha, uite ce vrea și nesătulul ăsta). Dar e ușor cam rece ca persoană monitorul meu. Măcar mă ascultă. Să-i dau și o napolitană joe (mi-au rămas de la școală).

Continuând monologul despre școală, observ că sunt încă invidios pe unii din colegii mei care pleacă în altă țară deși degenerez în irațional. Mă deranjează pe de-o parte ideea că unii dintre ei, și știu ce nulități sunt unii dintre ei, vor avea scris licență Manchester University iar eu voi avea scris pe licență Institutul Politehnic București. Și deși ei o vor termina abia luând examenele iar eu voi termina printre primii, când cineva ar întreba Ce facultate ai urmat?, difernțele mai sus enunțate se estompează și reiese că ce chestie grozavă a făcut tipul ăla studiind (în sfertul de zi liber (dacă și ăla) și punând chestii în pungi toată facultatea) în afară.

Mă rog, te faci cunoscut mai degrabă prin proiectele la care participi. Văzând și făcând. Mă irit/consum degeaba. E amuzant că acum spre exemplu mă gândeam la Julien Sorel din Roșu și Negru de Stendhal și de cum spunea profesoara de română că el spune că e îl duce mintea și că nu există nici un motiv pentru care el să nu acceadă la păturile superioare ale societății, nobilimea pariziană a secolului al 19-lea. De fapt, citind cartea acum și eu (în franceză e chiar mai interesantă) n-am dat peste așa ceva încă, dar oricum - ideea rămâne. Chiar dacă el parvine, chiar dacă o distruge pe Madame de Rênal care îl iubește cu înfrigurare, esențialul rămâne - De ce nu și eu? Eu cu ce sunt mai prejos decât un statut social, o familie, o viață frumoasă?

Adevărul este că nu sunt mai prejos pentru că am ambiția, dacă nimic altceva. Dar, am pornit de suficient de sus. Nu m-am născut într-un colț primitiv al Africii sau sub un regim totalitar brutal. Și asta îmi dă dreptul, pe care nu l-am câștigat în vreun fel, e al meu prin naștere - deci nemeritat, să îmi revendic șansa la o viață bună, nu în înalta societate dar înconjurat de oameni inteligenți, de oameni la care țin, de oameni care țin la mine și de tot ce mi-aș putea dori fără să fiu extravagant.
Dacă mă nășteam în Africa sau în România de dinainte de '89 sau în China în timpul Marelui Pas Înainte, Revoluția Culturală, situația ar fi fost alta. N-aș fi putut accede la ceea ce aș merita. N-aș fi avut nici măcar dreptul să visez. Situația e la fel și în lumea contemporană.

Era mai bine dacă mă nășteam în Marea Britanie să zicem într-o familie destul de bogată sau în Statele Unite în casa unei familii de elită. Dar, în același timp, România e mai bine decât Gaza. Aș fi putut să fiu unul dintre victimile conflictului israelo-palestinian acum, să nici nu apuc să-mi încep viața. Și de fapt, asta e marea crimă a războaielor, sau a inegalității, răpirea șanselor.

De-asta m-ar îngrozi ideea ca una dintre ele să-mi fi scăpat printre degete. Dar sunt atâtea altele. Am ajuns (sau mai bine zic, conjunctura m-a pus) pe o treaptă a scării sociale a lumii în care vor fi mereu oportunități. Păcat că unii sunt constrânși să n-aibă șansele mele sau ale altora. Bănuiesc că așa ar trebui să fiu umil. Sigur, asta ar fi cam singura concluzie "logică". Ce lume stranie și irațională. Nu înțeleg cum pot exista oameni care nu gândesc la fel despre asta.
Explicația ar fi un soi de cerc vicios (oamenii care n-au timp să gândească n-au timpul pentru că sunt obligați să facă altceva, pentru a se înreține, ceva epuizant). Dar ca să aibă timpul, ar trebui să se întrețină altfel, dar societatea e făcută în așa fel încât să existe oameni care fac toate muncile de la cele mai primitive sau degradante la cele mai elevate.

Deci ca totul să fie în regulă trebuie ca cineva să se ocupe de genul ăla de sarcini (eventual mașini lucrătoare). Și atunci ar rămânde de văzut dacă autorii SF ar avea dreptate. Sau, poate pur și simplu specia noastră nu este construită pentru pace și echitate. Mai avem de evoluat.
Cu toții. Păcat că voi fi mort. Aș fi curios să văd ce se întâmplă până la final, e ca și când prind doar un fragment din serial și îl întreb pe cel de lângă mine de acțiunea până acum dar referitor la cea care urmează ar trebui să fie complet prezisă (fizic, chimic, etc.) dacă cineva ar avea toate datele existente despre tot. Cunoscund condițiile inițiale și principiile, se pot prezice condițiile finale și se pot da valori funcției în punctul dorit.
Păcat ca aceste informații nu vor putea fi niciodată posedate. Iată bariera transcedentală a Marelui Anonim al lui Blaga. Am înțeles în final exact ce vrea să spună. Dar nu sunt o persoană religioasă nici măcar spirituală. Ceea ce este clar este că bariera între particular și absolut este de ordin superior, insurmontabilă.

Cum spuneam, să văd ce fac la BAC.

Și uite-așa sunt adult

Da, știu că am mințit că scriu mai des. Foarte urât din partea mea. Dar, mă tem că acum e timpul pentru o ediție nouă a emisiunii ”Știri din viața unui...„. În episodul de astăzi, imaginează-ți un fundal colorat, ieftin, fiind de fapt un cadru luat de aproape al unor experimente de chimie din gimnaziu. Ca o supă de culori de plastelină care încep să se clarifice să-mi formeze imaginea (ca în filmul franțuzesc, avangardist pe care l-am văzut acum un an).

Azi, sunt la granița dintre adolescență și maturitate, cel puțin granița formală. O sărbătoresc aruncând câte o privire la bomboanele Ferrero Rocher (preferatele mele) și asigurandu-mă că am notat bine numărul de telefon al pizzeriei de unde voi comanda mâine de dimineață la ora 9 „haleala”. Nimic interesant, ușor enervant aș putea spune că de ziua mea, să vorbesc cu portarul ca să ies din scoală dupa pizza, cu dirigul să îi fac praf ora cu colegii, să-i conving să nu chiulească după ora de sport... Lucruri mărunte care reușesc să mă frece, ca și când aș fi făină de măcinat pe o moară de țară, încet dar sigur totul se transformă în pulbere (apocalipsa continuă a materiei specifică simbolismului bacovian, având ca element declanșator focul, care nu purifică ci prelungește agonia - defect profesional...). Încep să nu mai fiu atent. Mă gândesc la cadouri și la proiectul de dimineață, să găsesc un doritor pentru niscaiva sex duminică de dimineață, dar trebuie programat. Și de altfel nu, duminică e un concurs și trebuie să particip. Ar rămâne sâmbătă, dar merg cu ai mei la Carul cu bere, deci eventual de dimineață, dar n-aș prea putea justifica absența de acasa necesară unei partide de sex decente. Nu, deci nici sâmbătă. Eventual vineri, dar atunci am programat meditația la fizică și nu pot s-o contramandez după ce am confirmat-o (mă uit la balonul cu heliu pe care scrie un 18 mare în mov și un roz mai închis pe care l-am primit de la prietena mea cea mai bună marți).
Deci e clar, considerând situația dată, e imposibil să îmi îndeplinesc hatârul, pofta sau disperarea. Depinde de unghiul din care privesc lucrurile.

Mă pierd câteva minute, decid că ar fi interesant ca tipul să aibă dreaduri blonde ca insul din metrou de azi. Balonul ălă e cu siguranță simpatic. Se uită la mine de sus (ca un balon ce e) și pare că mă ceartă. Din cauza micilor variațiuni ale curenților de aer din casă dă și din cap dintr-o parte în alta.

Ceea ce mă intrigă este că nu simt nici un fel de nimic. Decât un suprem siktir (da, se scrie cu k, cu c s-ar citi sidgtir sau ceva de genul). Mă întreb dacă e cu adevărat terapeutic să-mi scriu nimicurile. Prea mult timp de reflexie dăunează sănătății mentale - asta e și concluzia amuzantă a lui Voltaire în Candide. Mai degrabă mă ocup cu creșterea livezii mele de portocali, cu truda zilnică acolo, pentru nevoile primare (hrană, apă, acoperiș deasupra capului și procreere). Amuzant e că nici măcar pe astea primare nu le pot satisface. Curios că pot totuși progresa la altele ca de exemplu (aș vrea să știu cum demonstrez că integrală definită de la 1 la a din f(x)dx, unde f(x) = 1 / ((1+ x^2)^2) este mai mică decât 1 / 4, oricare ar fi a real).

O să fiu adult. Incredibil. Știu că totul o să rămână neschimbat la început, viața e o funcție continuă, dar vreau sa vad ce se întâmplă în afara vecinătății în care mă aflu. Tot ce știu e că prima parte a intervalului, școala o să se termine cu clasa a 12-a anul ăsta. Pe urmă facultatea, dar întotdeauna am privit-o ca pe altceva, altă Mărie cu-aceeași pălărie. Da, proverbul de dinainte e modificat dar cred ca e mai expresiv așa.

De fapt, de-asta mă și chinui atâta pentru toată chestia de mâine. E ultimul an...
Sau, poate pentru că poftesc pizza. Sau mai bine, prietena mea cea mai buna, poftind pizza, vrea să aduc la școală. Îmi place ultima variană. Mă exonerează de responsabilitate.

Se foiesc ai mei în pat, într-un mod cu totul nonsexual. Pur și simplu nu poate tata să doarmă cred. Ultima dată când m-am foit eu în pat, m-am masturbat sub plapumă gândindu-mă la un coleg cu care venisem spre casă. Măcar el era sportiv, spre deosebire de unii dintre foștii mei parteneri. Surprinzător, sau nu, fiind mai stresat să nu nimeresc plapuma și să mă prefac că dorm dacă intră maica-mea, am fost complet dezamăgit de acel orgasm. Plus că m-am murdărit tot degeaba. Pentru un așa orgasm slăbuț mai bine mergeam în baie și nimeream în chiuvetă.
Dacă mă gândesc, prefer chiuveta și nu vasul de toaletă pentru că chiuveta are o oglină deasupra, deci mă pot vedea, lucru mai mult sau mai puțin interesant.
Mai interesant e că deasupra toaletei, pe faianța gri deschis spre bleu (dintr-o temă albastru marin, gri deschis, culorile unei plaje pietroase, nu nisipoase) sunt urme de mâini. Cineva se sprijină de plăcile alea și eu stau în picioare doar când urinez. Și nu mă sprijin cu mâinile de faianță. În legătura cu asta, am descoperit acum un an de fapt, că e mult mai eficient să pun mâna pe penis când fac pipi. Așa pot direcționa jetul. Învățasem asta când eram mic, dar n-o mai faceam la un moment dat ca să nu mă spăl pe mâini la ieșirea din baie.

Să mă culc zice maică-mea. Bună idee. Decât că nu mi-e somn. Și n-am cu cine.
Ador să dramatizez.